În 1920 imigranții italieni anarhiști Niccola Sacco și Bartolomeo Vanzetti sunt condamnați la moarte în urma unor false acuzații de tâlhărie și crimă. Ei sunt defapt condamnați din cauza convingerilor politice, într-unul din cele mai rușinoase și ipocrite procese din istoria umanității.
Ghinionul celor doi a fost că erau anarhiști. Asta i-a transformat în aruncători de bombe stereotipați pentru notoriile Red Squads ale guvernului american, specializate în infiltrarea și combaterea mișcărilor socialiste, dar i-a făcut dezagreabili și pentru comuniști care rămâneau să demonstreze în Spania un deceniu mai târziu că mai degrabă ar împușca anarhiști decât fasciști. Sacco și Vanzetti, prinși la mijloc, au fost raționali și elocvenți în cererile lor pentru justiție, în vreme ce sloganurile politice le-au încurcat cazul din toate părțile. Cazul celor doi a stârnit un val imens de indignare și proteste la nivel mondial.
Iată relatarea lui Louis Lecoin despre reacția sa, la 15 zile de la execuția celor doi, la o reuniune a foștilor combatanți americani din Primul Război Mondial ținută la Paris:
„Vreau să tulbur acest acord mincinos, să rup această armonie artificială, să le reamintesc participanților la congres că la ei în țară s-au petrecut asasinate și asta nu i-a mișcat câtuși de puțin. Va trebui să înșel vigilența polițiștilor care mă supraveghează îndeaproape de ceva timp, pândindu-mă noaptea la intrarea în grădină. Voi pleca de acasă înainte de răsăritul soarelui, sărind pe geam și apoi peste gard, ca să ajung pe o stradă paralelă.
Iată-mă în sala de congres. A trebuit să înșel ca să pot ajunge aici. Mi-am tăiat mustața. Mi-am pus o pereche de ochelari, sunt plin de decorații și am la mine o invitație oficială. Poliția, ocupată până peste cap, cercetează cu atenție figurile celor care vin la congres. Câțiva polițiști cu grade înalte m-au salutat militărește când am trecut pe lângă ei.
Iată-mă, fără să vreau, plasat printre delegații din Massachussetts, provincia în care au suferit și au pierit Sacco și Vanzetti. Capitulez în fața gândului că, foarte curând, acești vlăjgani își vor încerca pe mine vigoarea mușchilor lor.
Congresul stă să înceapă. Președintele Legiunii Americane deschide gura…Urmează să vorbească…Liniștea este totală…În acel moment, mă ridic și strig, de trei ori, cu voce pătrunzătoare: Trăiasca Sacco și Vanzetti!
Stupoare la tribuna oficială. În sală, doar curiozitate. Vecinii mei nici nu clipesc. Iată-mă arestat.”
