Comparate cu comunitățile naturale, cele aflate sub Dominație consumă cantități uriașe de materii prime. Populațiile mai mari pe care Dominația le cultivă necesită cu siguranță mai multe materii prime decât comunitățile mai mici, mai simple, dar cele mai mari cerințe provin de la Dominație și industria sa distructivă: utilaje grele, drumuri și poduri durabile, palate, temple, monumente, orașe baricadate și fortărețe, precum și toate uneltele și facilitățile necesare pentru construirea lor, combustibil pentru cuptoare, forje, turnătorii, terenuri extinse și hrană pentru animale. Dat fiind imperativul de a rămâne la putere, o abundență de muncă forțată, și noile niveluri de distrugere cauzate de război, Dominația plasează o povară fără precedent asupra habitatului, pentru a-i furniza nevoile materiale. Nu există palate și nave de război fără păduri defrișate, nu există armate și orașe fortificate fără munți minați și exploatați, râuri, zone rurale și aer poluate.
O comunitate naturală utilizează bogățiile habitatului său sub constrângeri naturale. Se străduie să folosească pe cât de mult posibil materialele care sunt la îndemână, în loc să se bazeze pe materiale care sunt insuficiente sau dificil de obținut. Construcțiile sunt limitate la necesitățile bunăstării umane, astfel încât cei care realizează munca se bucură de beneficiile sale. Risipa este costisitoare, atât pentru aprovizionarea cu materiale cât și pentru aceia care trebuie să muncească pentru obținerea lor, astfel încât utilizarea eficientă a materialelor aduce beneficii directe. Epuizarea sau degradarea habitatului semnifică un cost direct pentru comunitatea care îl populează.
Dominația anulează aceste constrângeri. Dacă armele sau palatele necesită materiale care sunt insuficiente sau dificil de obținut, atunci vor fi obținute cu aur din trezorerie, muncă forțată, sau război. Construcțiile pot fi împinse până la limita anduranței umane, întrucât aceia care se bucură de beneficii nu sunt cei care fac munca. Risipa este irelevantă, dacă există suficientă muncă forțată. Epuizarea sau degradarea habitatului nu are niciun cost pentru conducători, din moment ce ei populează citadela, nu zona rurală, iar noi pământuri pot fi obținute prin cucerire.
Construcțiile necesită distrugere, la fel cum și distrugerea războiului necesită construire, ambele pentru aparatura sa și în urma consecințelor sale. În termeni fizici, este imposibilă concentrarea materiei și energiei într-un punct, fără înlăturarea sa din altă parte – materia și energia se conservă. Este imposibilă impunerea unui nivel ridicat de ordine într-un loc, fără provocarea unui grad și mai ridicat de dezordine în altă parte – per ansamblu, entropia mereu crește. Și întrucât niciun proces de construcție sau de conversie a energiei nu poate fi perfect eficient, nivelul distrugerii este mereu mai ridicat decât nivelul construcției. Astfel toată materia și energia pe care Dominația o concentrează în construcțiile sale semnifică mai multă materie și energie pierdută din habitat. Toată ordinea pe care Dominația o impune prin regimul său semnifică mai multă dezordine impusă asupra habitatului.
Până în era industrială, degradarea pe care Dominația o producea habitatului era limitată de capacitățile energiei umane și animale. Și totuși pădurile din munții Sangre de Cristo unde locuiesc eu, au fost tăiate de topoarele din oțel ale cuceritorilor spanioli cu mult înaintea motorului cu aburi, la fel cum și ținuturile mediteraneene împădurite au fost defrișate de imperiile de acum două mii de ani. Astăzi pământurile, mările și aerul întregii planete suferă ravagiile Dominației, pe măsură ce devorează materii prime și elimină deșeuri toxice în cantități inimaginabile, liberă de toate constrângerile, cu excepția puterii și a profitului.
Astfel, deși Dominația acționează pentru redirecționarea energiei umane cu scopul susținerii autorității și privilegiilor conducătorilor, poate face asta numai pe socoteala habitatului. Înainte ca Dominația să fi fost inventată, comunitățile din neolitic au putut prospera în armonie cu habitatul lor, întrucât erau dedicate bunăstării umane, iar bunăstarea umană depinde de bunăstarea habitatului. Prin Regula Intenției Cinstite, comunitățile naturale în mod tipic nu vor face rău habitatului cu bună știință, nici nu vor continua să facă asta când vor afla că rezultă stricăciuni ca urmare a neînțelegerii sau neglijenței. Comunitățile naturale sunt părți integrale ale comunităților mai mari care alcătuiesc habitatul. Dominația face ca armonia cu habitatul să fie imposibilă.
Dacă ne imaginăm comunitățile ca și curente ale acțiunii umane, atunci putem observa efectele Dominației în felul în care schimbă aceste curente. În comunitățile naturale, curentele acțiunii umane se prezintă sub forme care servesc bunăstarea umană în armonie cu habitatul. Echipamentele Dominației stabilesc gradienți de amenințări și stimulenți care deformează curentele acțiunii umane, astfel încât să servească în special autorității și privilegiilor conducătorilor. Dată fiind povara pe care Dominația o plasează asupra energiei umane a unei comunități, trebuie să arunce o povară și mai mare asupra bogățiilor habitatului decât permite armonia. Comparând curentele acțiunii umane sub Dominație cu cele în absența ei, putem observa cel mai clar motorul în acțiune. Cu cât este mai mare diferența, cu atât mai mare este puterea motorului.
Îndeosebi Dominația trebuie să creeze orașe mari, pe socoteala habitatului. Comunele agricole din neolitic au servit ca și centre de organizare și comerț, dar conducătorii necesită sedii centrale sigure și o bază pentru armată, o cetate pentru provizii, echipamente, animale, și altele. Industria distrugerii necesită facilități permanente. Cei de la putere trebuie să aibă acces rapid la staff-urile lor și la munca forțată. Asta înseamnă o concentrare mare de materiale și oameni, dintre care niciuna nu contribuie la bunăstarea comunității, și care necesită cantități mari de construcții. Precum trebuie să distingem între administrarea centrală a sarcinilor și autoritatea centrală înarmată care domnește peste o comunitate, la fel trebuie să distingem între comune ca și centre de organizare și orașe ca și centre de control. Astfel nu este orașul în sine, ci scopul său ca și sediu al Dominației cel care sărăcește sistematic habitatul.
Orașul devine un simbol al puterii, cu construcții și spectacole monumentale care împodobesc conducătorii cu calități supranaturale. Precum primele comune, orașul rămâne un centru al comerțului – cu atât mai mult odată cu noile necesități ale industriei distrugerii și cerința conducătorilor pentru obiecte de lux. În viziunea convențională a istoriei, urbanizarea a reprezentat o mare inovație care a condus la Civilizație. Costurile asupra habitatului sunt neesențiale. De fapt, urbanizarea este pur și simplu o consecință necesară a Dominației, iar costurile asupra habitatului sunt o parte esențială a costurilor Dominației asupra bunăstării umane.
Precum am subliniat în Capitolul Trei, nu umanitatea distruge habitatul nostru. Sunt cei aflați la putere, ce mânuiesc motoarele lor de dominație. Degradarea Naturii la statutul de obiect ce trebuie exploatat a început cu degradarea oamenilor. Devastarea Naturii a început cu devastarea oamenilor. Și nu e de mirare: aceia care i-ar trata pe alții ca unelte trebuie să se supună cerințelor inumane ale rămânerii la putere. Astfel ei vor acționa în moduri inumane, și vor crea instituții care duc la îndeplinire scopuri inumane, chiar și atunci când asta va costa umanitatea habitatul care i-a dat naștere.
